Șiii, cum e, îi place la școală?

Adică Anei, fetiței mele.

Și eu nu mai știu ce să răspund. Ba mă blochez, ba mă enervez.

De vină nu-i cel care întreabă. E și asta un automatism, o obsesie de care nu mai scăpăm. Cu “plăcutul” școlii. Mai ales în cazul unui copil de 6-7 ani, care merge pentru prima dată la școală.

Uneori mă agasează atât de tare întrebarea asta încât răspund în funcție de cât de activat e sistemul meu nervos. Mai tăios sau mai frumos, după caz.

Ce să-i și placă la școală? Ce-i la școală atât de fain încât să-ți placă? Pun întrebările astea mai degrabă sub formă de chestionare, și din postura omului căruia i-a plăcut la școală. Însă mie mi-a plăcut la școală (care era oribilă, btw) din niște motive extrem de specifice. Care nu se aplică sub nicio formă în cazul ei.

Există copii care vor la școală pentru că abia așteaptă să plece de acasă. Cunosc astfel de copii. Însă nu e cazul copilei mele. Preferă siguranța și stabilitatea de acasă. Și Doamne, cât mă rog să o țină și mai încolo, la adolescență.

Și da, e sociabilă, extrem de independentă și cu o busolă socio-emoțională foarte bine dezvoltată. Însă preferă să fie în preajma oamenilor pe care îi cunoaște, a tribului ei, pentru că așa e FIRESC să fie.

Există și copii care abia așteaptă să ajungă la școală ca să se joace cu prietenii, de altfel asta e și singurul motiv pentru care “le place” la școală. Cunosc și astfel de copii. Însă din nou, nu e cazul copilei mele. Preferă cercul ei restrâns de prieteni, deja stabili, cu care are relații de profunzime. Și e FIRESC să fie așa.

Ce să-i placă, așadar, la școală?

Că în mod nefiresc stă zeci de minute nemișcată în bancă?

Că în mod nefiresc trebuie să se conformeze la niște activități fără cap și fără coadă?

Că în mod nefiresc timpul de joacă, mișcare și “socializare” se reduce la cele câteva minute de pauză?

Nu are ce să îi placă la școală și atât de bine o înțeleg.

Deși a vrut să-i placă, Doamne cât de tare s-a străduit copilul ăsta să îi placă. S-a străduit și anul trecut să-i placă, s-a străduit și anul ăsta să-i placă. Însă pare că singurii care se străduiesc să “le placă” la școală sunt copilul și părinții.

În perioada preșcolară a fost la o grădiniță absolut minunată, unde a fost atât fericită și i-a “plăcut” extraordinar de mult. Însă dacă ar fi avut de ales între casă și grădiniță, ar fi renunțat la grădiniță “fără regrete”, cum de altfel mi-a și spus de câteva ori.

Chiar sunt curioasă, care e motivul din spatele acestei întrebări? Ce să îi placă copilului la școală? Și de ce să îi placă?

Sau poate doar ascunde un wishful thinking de-al nostru? Dacă îi “place” copilului, ne-am cam absolvit de vină că ne-am conformat sistemului și am trimis copilul unde nu își dorește să fie și unde nu e firesc să fie.

E greu, I know. Și eu mi-am dorit să scap ieftin, cu “îi place” la școală. Dar n-a fost să fie. Din fericire.