Nu pot ura “succes în noul an școlar”

Greata mea de gravidă în trimestrul întâi e accentuată zilele astea de greața pe care o simt la vederea atâtor poze cu copii la început de an școlar, atâtea speranțe, visuri, festivități care mai de care, de la progresiste la comuniste, urări de preadesăvârșire a ființei umane cu ajutorul acestui panaceu universal numit școlarizare, fără de care ar fi vai și amar de capul nostru.

Nu pot să urez “succes în noul an școlar” nici copiilor, nici părinților, nici “dascalilor”, practic nimănui nu pot să urez asta. Ca să urez astfel de succese ar trebui să fiu în ignoranța/aroganța/naivitatea că școlarizarea (atenție, nu școala! că în diferențele astea, care nu-s doar de semantică, se pierd mulți glorificatori ai școlarizării) e ceva benefic pentru ființa umană și că le e bine copiilor în sistemul de școlarizare. Însă știm cu toții, deși ne place rău de tot denial-ul, că asta e cea mai mare minciună.

Am lipsit vara asta din online, că mi-a trimis viața examen după examen, și astfel s-a cam ales și praful de programul Schooling Damage Control, pe care îl anunțasem cu mare entuziasm acum câteva luni. Ne-am adunat, totuși, o mână de oameni și așa la relanti, când și cum s-a putut, am încercat să ne lămurim ce e de făcut ca totuși copiii noștri să nu iasă din școlarizare la fel de bușiți ca noi.

Colegii mei de grup poate că nu știu, dar mie îmi vine zilnic să renunț să mai fac ceva, să capitulez în fața acestui colos care de niște secole deja distruge umanitatea, s-a împroprietărit pe educație și învățare și le-a pervertit sensul, iar acestor copii le frânge sufletele. Fără niciun fel de exagerare.

Îmi e rău de câte ori aud “dar de unde atâta inversunare”, “dar ce ai, dom’le, cu școala”, “ești exagerată, hai că și noi am trecut prin școală și iată ce bine am ajuns”, “dar nu e la fel peste tot, iată cum la școlile noastre elitiste unde au acces numai bogații, copiii sunt fericiți”.

Astea toate vin ca urmare a percepției că cineva s-ar lua la trântă cu școala, cu profesorii, cu fondatorii sistemelor de școlarizare de pretutindeni. Nimic mai puțin adevărat. Cu ce mă iau eu la trântă e complicitatea noastră. La abuz (extrem de mascat în zilele noastre) și violență sistemică. Asta dacă avem capacitatea de a înțelege că violență nu înseamnă doar să le spargem capetele copiilor de tablă, ci și să-i dezumanizăm în mod sistematic.

Copila mea a început clasa pregătitoare anul trecut, la o școală din Timișoara. Atât de naivă mi-am dorit să fiu, încât mai lumânări n-am pus la biserică cu rugăminți de “Doamne, dă-i să fie bine”. Cu toate eforturile noastre și ale copilului, după săptămâni am retras-o. Din cauza abuzului pe față. Mă înfurii și acum când mă gândesc la ce au rămas să îndure colegii ei.

Anul ăsta am luat-o de la capăt, în altă școală, în alt capăt de țară. “Doamna” pare să fie blândă, cu ale ei condiționări firești, însă departe de aroganță. Pentru mine, cu cât e mai puțin arogant un profesor, cu atât mai mult ne îndepărtăm de danger zone și simt că e loc de colaborare întru binele copiilor. Copila mea, cu același entuziasm pentru școală și bucuria că doamna învățătoare pare “cea mai faină dintre toate”, dar cu frica deja însămânțată în ea, azi dimineață, în timp ce ne pregăteam de plecare:
– Mami, îmi e frică. Tare frică.
– De ce îți este frică, puiule?
– Să nu se comporte doamna la fel ca cea de anul trecut.

Poate că nu copiilor trebuie să le urăm “succes”, ci nouă, părinților, care asistăm neputincioși la toată frica pe care sistemul de școlarizare le-o toarnă în mințile și sufletele copiilor noștri.