Indiferența e una din marile umbre colective ale umanității.
De care mă fac și eu vinovată.
În imagine unul din demersurile antreprenoriale ale unor copile de 7 și 8 ani, de la noi din comunitate.
Și cum viața tot trimite notificări cărora le dăm snooze, ne aduce uneori în niște situații de suferință de nedescris, că poate poate așa vedem și noi oglinda pe care ne-o tot ține, dar căreia i-am întors capul ignoranți.
Să ne doară nu doar de noi, ci de toată durerea la care și noi am fost indiferenți cândva. Să mă doară pentru toate ocaziile în care savuram cafele cu 100 lei de la Starbucks și scrolluiam peste cine știe câte solicitări de solidaritate pe social media. Spun solidaritate și nu “ajutor” pentru că detest cuvântul ăsta, ni s-a pus stea în frunte de binefăcători care “ajută”, parcă dintr-un turn de fildeș, ca și cum nu am avea deja o responsabilitate umană ca să facem asta.
Din urgența de 1000 lei, care trebuia acoperită până mâine cel târziu, am vândut de fix 400 lei. Și da, partea medicală din urgență era a mea, eu gravidă fiind în 7 luni, în țara asta unde e crunt să fii gravidă dacă nu ai tolba plină de resurse financiare și privilegii. Știu de la prima sarcină și cum e opusul, și de asta doare așa de tare și e atât de destabilizator.
Cei 400 lei de care am vândut de ieri până astăzi au venit de la două ființe umane care au ales să răspundă și să contribuie. Pentru că așa e firesc să o facem. Și noi vom reciproca pe măsura contribuției.
Știu că algoritmul e fiert pe hate, tragedii și can can. Pentru că NOI ÎL HRĂNIM să funcționeze așa! În timp ce înfulecăm shaorma la foodcourt-ul de la mall, scrolluim pe telefoane și dăm skip la tot ce nu ne alimentează setea de senzațional. Trăiască disocierea, detașarea și mama indiferenței! Been there, done that. Nu-i nici cea mai mică intenție de shaming în rândurile astea, dar în schimb zic să stăm binișor la perpelit cu doamna VINĂ. Că prea vrem să scăpăm de ea, când de fapt e singurul radar interior de bullshit care ne-a mai rămas.
Nu vreau să vând nimic de data asta. Cu toată urgența, cumva voi fi bine și cumva ne-om descurca. Încă mai trăim într-o bulă cu niște privilegii, noroc, binecuvântări sau cum vrem să le spunem. Fizic îmi e greață de mizeria pe care noi cu toții am creat-o și pe care o alimentăm în continuare. Și îmi dă teroare haosul în care am ales să îmi aduc pe lume copiii.
Am tot zis că onestitatea radicală e “strategia” noastră de “marketing” pentru a da mai departe munca noastră. Ei bine, cred că nivelul de onestitate radicală a fost prea mic și prea timid și e necesar să dăm volumul mai tare.
În rest, să continuăm să alergăm după articole de mobilier la IKEA, obiecte de decor de pe Temu, să găsim ecranele drept scapegoat pentru toate suferințele copiilor și să continuăm să halucinăm că școlarizarea va salva umanitatea.
Așa să ne ajute Dumnezeu, Universul sau cine știe ce altă entitate în care mai credem. Căci în sfânta VIAȚĂ și în propria umanitate nu mai credem deloc.